marți, 29 noiembrie 2016

Secunda

asta seara, la plimbarea dupa cina cu P si cainele era sa ma calce o tipa cu un SUV in intersectia de langa casa, fix in fata bisericii.
Cand e sa se intample se intampla si gata. P era cu Felix in spate, eu m-am hotarat sa traversez, ca aia cu masina era oprita la stop undeva in stanga, pe strada perpendiculara si avea toata vizibilitatea din lume. Intersectia e una mare cu vizibilitate, strada e cu doua benzi, bine luminata, nici nu ma gandeam ca tuta nu se uita la strada pe care merge, odata pusa in miscare.

A plecat usor de pe loc, a facut virajul stanga (nu dreapta sa zici ca eram in unghiul mort) si ajunsa la cativa metri de mine a accelerat, asta daca nu cumva s-a pierdut si-n loc de frana a calcat acceleratia. Se opri apoi cu un zgomot sec de frane aproape de mine. Inutil sa zic ca eu n-am apucat decat sa ma opresc din mers, sa vad daca ma ia dinspre fata sau spate cu gandul sa sar, dar cred ca n-as mai fi avut timp. Si-a cerut apoi scuze pe geamul masinii. Mda, te scuz.

Mai erau vreo doi cu masina in intersectie si-un vecin coborat din autobuzul din fata. Individa avusese si un autobuz in fata din care coborasera vreo doi, deci ar fi trebuit sa-si imagineze ca aia traverseaza, mi se pare ca trebuie sa fim atenti la autobuzele oprite. De fapt eu de-aia m-am si hotarat sa traversez undeva in spatele autobuzului, mi-am zis ca tot sunt astia din intersectie pe faza.

Poate de-aia la sedinta de yoga de dupa am reusit sa ma relaxez total. Iar acum stau si ma gandesc ce mofturi aveam chef sa-mi fac si ma gandeam ca nu e momentul. Cred ca tocmai a venit. :)


duminică, 20 noiembrie 2016

a venit, a venit toamna

Pe fostul meu dentist il chema "mecanic", dar nu era. Pe cel actual nu-l cheama, dar este.
M-a intrebat la inceput cu ce ma ocup si-am zis ca e atat de complicat si-mi ia prea mult sa explic, deci ca sa nu-l tin din treaba putem sa zicem ca sunt inginera.
Pai si eu, imi zice si-mi arata mandru inelul de pe degetul mic.
Hmmm, eu n-am, vedeti de ce eu nici inginera nu pot fi? I-am zis c-as putea sa enumar vreo 3,4 meserii pe care le fac, tot asa ilegal.
Cica sa nu-l mai fac sa rada.
Pai anesteziati-ma.

Dupa ce mi-a pus niste plombe ma intreaba daca simt ca dintii de jos sunt mai inalti acum si daca ma jeneaza.
Acuma nu stiu daca ar trebui sa simt, dar sa zicem ca partea asta anesteziata nu prea raspunde... am zis eu cu gura stramba.
Tehniciana mai ca se tavalea pe jos de ras, in timp ce eu ma gandeam ca tre' sa-mi tin gura in viitor, dar pe bune, cum sa intrebi pe cineva anesteziat ce simte?

Saptamana viitoare ma opereaza si-mi baga niste tije din titan prin gingii cu care voi trai fo doua luni jumate daca lucrurile merg bine. Sa-mi tineti pumnii miercuri ca de data asta nu e de gluma, bradarz & sistarz!

Pe de alta parte, ca uitasem, m-am reapucat de yoga, i-am cunoscut pe vecinii mei cu vreo 5 case mai departe care sunt amandoi instructori de yoga si vecinu' care da cursuri la sala de sport a oraselului m-a invitat sa vad cum e. Mi-a placut, oricum aveam chef de mult sa reincep. Cand am ajuns acolo am constatat ca printre cursanti erau si alti doi vecini care stau doua case mai incolo. L-am recunoscut doar pe el care e ras in cap si el pe mine dupa caine. Acum ma lupt sa-l conving pe P sa vina si el si nu vrea in ruptul capului. Degeaba l-am asigurat ca sunt inca 3 tipi plus Christophe instructorul, nu doar dame, ideea de a sta cu fundul in sus impreuna cu niste necunoscuti nu-i surade.

Si noutatea cea mai importanta e ca maine ninge.  :)))

sâmbătă, 22 octombrie 2016

yellow

650 km snur, cu o oprire cat sa iau o cafea si sa fac un pipi...  Mi-am batut propriul record.

Si mergea ea asa zi de vara pana-n seara si o mai merge si maine daca n-o obosi. Doar ca maine raman in jur de 900 km de facut in doi, ceea ce va fi o nimica toata.

Imi place la nebunie sa conduc pe autostrazile americane, se conduce bestial, 99% din conducatori respecta regulile nescrise (cele scrise sunt elastice), se dau la o parte daca vine cineva cu viteza din spate, revin pe banda respectiva daca e libera. De cativa ani de cand fac Montréal - Miami si de doua ori pe an, n-am auzit nicio injuratura, niciun claxon si n-am vazut niciun semn ciudat intre participantii la trafic. Singurul semn care se face in trafic e multumesc, cu lumini daca e de la camionagii.

Imi fac prieteni pe soselele americane, de obicei soferii de trucks din fata carora ma dau la o parte in panta, daca nu pot/vreau sa merg mai repede ca ei. Azi am rulat in tandem cu un nene cu autoturism  mai bine de o suta de km. 125... 127 km/h la depasire, apoi trecut pe banda din dreapta, anulat "cruise control" si coborat pana la 123, activat "cruise control" si rulat unul in fata altuia cu aceeasi viteza pana la prima depasire, reluat.

Limita maxima e de 113 km/h, plus 8,9 cat crede P ca e de bun simt ca sa nu iei amenda, plus 2,3 km pe care-i bag eu in plus cand nu e el atent.
Cel mai haios e cand se prinde P ca trisez. Cum e un binecrescut si a face observatie nu face parte din obiceiurile sale, imi spune de fiecare data, calm: "Aici avem o limita de viteza de ...", eu trebuind sa-mi dau brusc seama ca m-a luat valul cat a atipit el si-am ajuns la 130.
Vaiiii, zic, ia uite ca aveam 126, 127! :)))

Nu sar calul, cunosc prea bine autovehiculele sa nu stiu care e deceleratia maxima la X viteza cu tipul de autovehicul cu care sunt, plus incarcatura si conditii de sosea si nu ma aventurez niciodata sa fiu deschizatoare de drumuri ca sa ma ia la ochi politistii ascunsi, dar daca se ruleaza in coloana cu viteza relativ constanta, nu fac expres ca sa incurc circulatia.

Azi cum mergeam eu asa, tare mi-as fi dorit sa am un Cayman cu care sa ma lipesc de soseaua aia ca-n palma, inconjurata de munti si vai, cu un soare rotund si un cer albastru. Si-ar fi trebuit sa fie neaparat galben.

luni, 17 octombrie 2016

La Montréal

a venit toamna. Si e o toamna minunata. Am fost azi cu masina hai-hui, de fapt am fost sa fac niste poze intr-o cladire despre arhitectura careia scriu si cum GPS-ul m-a dus prin locuri din natura pe unde nu mai fusesem de multa vreme, am oprit, am facut cativa pasi prin ploaia marunta, am privit in jur si m-am considerat inca o data norocoasa ca traiesc intr-un asemenea loc.

E atata verdeata in orasul asta, atata frumusete simpla pana si in cladirile astea gri care mie imi sunt dragi si care lasa natura sa ne dea culoarea de care avem nevoie.

La Montréal a venit toamna si e minunata.
 


sâmbătă, 10 septembrie 2016

despre inutilitate

A fost odata ca niciodata un emigrant chinez, profesor de chimie intr-ul liceu canadian. Profesorul nostru e o persoana discreta si chiar misterioasa, ar zice unii. Altii ar zice ca e doar o persoana stearsa, ca atatia altii ce nu pot sau nu vor sa se faca remarcati. Aproape nimeni nu stie nimic altceva despre viata lui privata decat ca e singur, ca a fost casatorit pentru o scurta perioada si ca traieste modest.

Placerea lui cea mai mare, odata iesit la pensie, ramane mersul la biblioteca din orasel, unde petrece mare parte din timp cautand si citind carti si reviste. La biblioteca e liniste, e cald si lumina, iar oamenii sunt atat de draguti. Poti sa intri, sa iesi, sa stai acolo ore intregi, nimeni nu te deranjeaza, nimeni nu se mira si nu pune intrebari. Iti zambesc doar cand mergi sa inregistrezi cartile imprumutate care sunt intoarse pe o parte si pe alta, apoi scanate, inainte ca o doamna zambitoare sa-ti comunice data de retur, privind parca spatiul de dincolo de tine.

Intr-o zi la biblioteca este primit un plic in interiorul caruia se afla o scrisoare. Pe plic sunt scrise trei initiale alaturi de un prenume chinezesc al cuiva care nu mai este. Destinatarul tocmai a decedat, rapus de o boala necrutatoare. Persoana care deschide plicul priveste inmarmurita continutul scrisorii si se intreaba daca cel care l-a scris este barbat sau femeie. Scrisul e lejer, literele sunt rotunde si egale, fara inflorituri. Singura certitudine e ca aproape anonima persoana doneaza toata averea sa de circa un milion de dolari bibliotecii.  Scrisoarea contine dorinta decedatului ca din acesti bani sa se modernizeze biblioteca si sa se amenajeze un spatiu pentru persoane varstnice.
Donatorul anonim se dovedeste a fi nimeni altul decat profesorul de chimie. Vestea se raspandeste repede in orasel. Cum poate cineva care nu  a castigat mai mult de 70.000$ pe an sa economiseasca un milion? Cine a fost cu adevarat profesorul?

Scenariul acesta pare desprins dintr-un roman al lui Paul Auster apoi transcris prost de mine. Povestea lui Auster ar fi palpitanta, profesorul ar fi un personaj in jurul caruia s-ar invarti alte zeci de personaje aparent fara legatura. Autorul ar tese o intriga la care participa o femeie enigmatica si profesorul s-ar dovedi la final a fi nimeni altul decat un agent cu o viata dubla, urmarit si ucis de politia secreta chineza.

Dar cum eu nu sunt Paul Auster si cum viata e uneori mai tainica decat secretele din carti, personajul nostru nu e nimic altceva decat un simplu profesor de chimie decedat in urma unui cancer care face cel mai neasteptat si mai important don din istoria bibliotecii cartierului meu. Cu acest don biblioteca se va moderniza incepand din decembrie, iar eu voi putea merge sa caut, sa imprumut si sa citesc inca multe carti captivante despre personaje misterioase...

Cineva remarca mai deunazi ca sunt cam multi chinezi in Canada. Altcineva vorbea acum ceva vreme pe un blog despre oamenii singuri. Spunea printre altele ca ei simt nevoia sa fie utili,  sa faca acte caritabile, prin constientizarea inutilitatii lor ca oameni sau manati de sterilitatea vietii lor. La asta m-am gandit citind extrasul de mai sus postat de o doamna pe FB. Si-am realizat ca oricat am crede ca stapanim cunoasterea prin realizarile noastre de oameni mai mari sau mai mici, ne scapa intotdeauna cate ceva. Uneori esentialul insusi. Si trebuie sa vina un emigrant chinez, un banal profesor de chimie, ca sa ne bulverseze cu un gest cele mai neclintite idei preconcepute.



vineri, 2 septembrie 2016

Ce mai ascult eu de cand sunt batrana



Fii frumos, fii bun, fii vesel si danseaza!
Life is too short (to be long), vorba cantecului care-l enerva pe P incat sa-si traga palme... dar era vorba despre alt cantec, evident.

Nu numai ca ascult asta, dar si dansez in timp ce P se tine cu chitara dupa aia. Nu la propriu, la figurat. Iar cainele ne priveste cu ochi mari. V-am spus ca una din pasiunile mele dintotdeauna e sa dansez singura? E drept ca inca mai am vin de la mama. E  mi-nu-nat! :)))